Diaspora românească sau exilul tranziției fără finalitate. Studiu de caz: comunitatea românească din Spania

Exodul românesc, denumit generic „migrația românească”, reprezintă unul dintre episoadele recente ale istoriei contemporane și totodată unul dintre cele mai tragice la nivelul destinului colectiv al neamului românesc. Materialul propune cititorului o perspectivă sociologică asupra modului în care esența vieții societale, voința socială, a fost îndrumată, sau mai bine zis înlăturată din interiorul granițelor firești ale statului. Fenomenul migrației românești nu reprezintă nimic altceva decât o consecință a permiterii, pentru prea mult timp, a îngrijirii destinului neamului de către o pătură superpusă. Pentru a explica modul în care pătura superpusă a afectat, încet, dar sigur, capacitatea de adaptabilitate a societății românești la schimbările istorice care au venit peste voința noastră. Pentru a atrage atenția și a sublinia principalele probleme, vom încerca să oferim o perspectivă autohtonă a modului în care „pătura superpusă” (Mihai Eminescu) a afectat însăși esența vieții societale, „voința socială” (Dimitrie Gusti), fapt ce a creat la nivel național un „dezechilibru” major, înțeles din perspectiva „legii paralelismului sociologic” (Dimitrie Gusti). Într-o perspectivă aparent negativă, dorim să menționăm că acest fenomen face parte în același timp dintr-un proces tipic unei „culturi eroice” (Ilie Bădescu) al cărui deznodământ, fără o elită autohtonă suverană, este cunoscut doar proniei divine.