Problema „optanţilor maghiari”. Prima criză diplomatică majoră Ungaria-România post- Trianon

După realizarea Unirii Transilvaniei cu România prin actul de la 1 decembrie 1918, au trebuit rezolvate o serie de aspecte interne și internaționale privind stabilirea graniţelor de vest ale statului român, de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, ale cetăţeniei locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi nu în ultimul rând de dreptul de proprietate. Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria, printre care: Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi, totodată, locuitorii Transilvaniei care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu. Imediat după acest tratat, între România și Ungaria a apărut prima criză diplomatică, denumită criza „optanților maghiari”, materializată printr-un lung şir de revendicări şi negocieri, la nivelul organismelor internaționale, declanşat de marii proprietari de pământuri maghiari (grofi) din Transilvania. Problema proprietăţilor, care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire, a constituit obiectul unor dispute înverşunate între autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.