Raţiunea etnică în înfăptuirea Marii Uniri. Studiu de caz: alte realităţi istorice (cazul Boia şi „The world’ s today”)

În publicistica sa, Eminescu afirmă că „poporul român are un foarte acut simț al istoriei fiindcă are un foarte bogat cult al strămoșilor” – lămuritor în ceea ce privește „nevoia de identitate diacronică (istorică) a ființei umane”2 , care dă sens înseși istoriei. De aceea se impune o raportare corectă asupra istoriei (relatate), care relevă, dacă nu întotdeauna adevărul întreg, cel puțin unul parțial, pe seama căruia se pot face anumite aprecieri clarificatoare. Problema survine atunci când aprecierile, prin ele însele, reprezintă o amenințare asupra realității istorice, ce poate ajunge distorsionată în percepția publică, creând-se astfel noi pârghii de interpretare a istoriei care alterează acuratețea unei analize istorice, compromițând chiar posibilitatea de a explica procesul de formare a poporului român. Drept urmare, am ales să analizez câteva dintre aprecierile cu puternic caracter amplificator al concluziilor, ce atentează, mai ales, la realitatea istorică cu privire la entitatea românească primordială și stadiile devenirii ei, mai exact cele care pun sub semnul întrebării unitatea neamului românesc. Două cazuri mi s-au părut exemplare încercării de față, și anume: (1) discursul eseistic constant al autorului Lucian Boia pe marginea unor evenimente de mare însemnătate istorică și (2) tendința de enclavizare a comunității maghiare prezentată de revista internațională The World's Today ca o stare de fapt a raporturilor interetnice din Transilvania.