CULTURĂ ȘI LOCUIRE – ÎN SATUL ROMÂNESC ȘI ÎN TRADIȚIA HOMERICĂ

Dimensiunea spațială este nu doar una din coordonatele desfășurării culturii, ci chiar o condiție a manifestării ei. Aceasta se vede cu ușurință în analizarea culturii familiale. Cercetând datele sociologice și etnografice referitoare la organizarea și funcționarea familiei tradiționale românești în spațiul țărănesc, articolul le interpretează în scopul restabilirii importanței referințelor fizice, naturale și materiale în înțelegerea formulei culturale a familiei. Chiar dacă au fost tratate mai degrabă din punct de vedere economic, aceste referințe sunt purtătoare și generatoare de viziuni asupra lumii și vieții. Cercetarea compoziției gospodăriei familiale, atât la nivelul formelor, al arhitecturi, cât și la nivelul materialelor folosite, arată un mod de viață socială umană care se prelungește și nu se delimitează de natură. De asemenea, este un mod de organizare care, specializând spațiul, îi poate păstra continuitatea la dimensiuni universale, proces care nu vine dintr-o perfecționare istorică a formelor de construire, ci din primele ipostaze, ale acestora devenite matrici cu supraviețuire până în contemporaneitatea tradiției familiale românești. Cercetarea acestei realități se completează prin alăturarea ei de ipostaza gospodăriei homerice care, într-o interpretare a formelor sale materiale, stă aproape încă de modelul românesc.