POSTMODERNITATEA ȘI CRIZELE IDENTITĂȚII

Postmodernitatea este caracterizată de lichefierea (Z. Bauman) structurilor sociale și individuale. Identitatea, ca urmă lăsată de apartenența la formule comunitare precum familia, vecinătatea sau biserica, ultimă rădăcină a omului prins în fluxurile mobilității sociale (profesionale, economice sau spațiale), devine la rândul său un construct, un proces, provocat de alegeri și decizii individuale. Invenționismul vorbește despre setul de unelte identitare pe care o persoană le poate folosi pentru a-și compune imaginea, sinele sau identitatea convenabilă scopurilor sale provizorii. Psihologia a preluat sarcina de a supraveghea capacitățile omului de a se identifica, plasticitatea personalității lui; politica stabilește resursele care pot contribui la identificare. Cu toate acestea, oamenii sunt încă neobișnuiți cu emanciparea lor culturală. Diagnosticată inițial ca rezistența, rigiditatea, dificultatea de a renunța un rol desemnat în cadrul unei instituții totale precum armata, criza de identitate a fost apoi asociată de Erik Erikson cu vârsta la care omul își asumă primele decizii semnificative, începutul maturizării sau, în termeni psihologici, adolescența. Astăzi, crizele de identitate, traduse ca dezorientare, lipsă a asumării sau desemnării rolurilor culturale, s-au extins la toate vârstele, cu intensificarea lor în momentele schimbării statutelor sociale. În condițiile fluidizării și instabilității sociale extreme, criza identitară poate deveni o permanență a structurii psihice a personalității postmoderne.